Cu si despre..mine

Ma numesc...pai,nu-i foarte important cum ma numesc,deci.. Cred ca sunt putine persoane care ma cunosc cu adevarat. Nu pot spune ca sunt un om simplu sau usor de înteles. Sunt o fire contradictorie ,complicata,si apreciez enorm oamenii care incearca sa ma inteleaga si nu se grabesc sa ma judece.

Sunt zile în care comfortul patului meu îmi aduce cea mai mare satisfactie, dar sunt si zile în care ma pun în miscare si la sfarsitul zilei, cand trag linie, sunt uimita si eu de cate am reusit sa fac.

Ma inspaimanta ideea de a fi neputincioasa. De a privi un lucru, o situatie, un moment fara a putea face nimic pentru a-l schimba. Ma inspaimanta faptul ca deseori, realitatea te ajunge din urmă si iti arata cat esti de “mic”… pentru ca, uneori, nu e vorba doar de vointa. Uneori, oricat de mult ai vrea sa fie altfel, nu iti sta in putinta sa poti schimba acel ceva.

Cred în DOI, cred in prieteni,desi pana si prietenia a devenit un lucru relativ, cred ca printre lucrurile pe care ar trebui sa le traim de mai multe ori în viata se numara copilaria. Copilaria… mi-ar placea sa vorbesc mai mult despre asta..de fapt,nu,nu mi-ar placea deloc. Am descoperit ca inca mai sunt oameni care daruiesc pur si simplu, fara sa astepte ceva în schimb.

Sunt omul care iubeste fara sa fie gelos(eventual,putem spune ca pot fi putin deranjata). Pentru unii oameni asta e un paradox, pentru ca in mod gresit, iubirea e asociată cu gelozia si invers. Vreau sa nu intru si eu în categoria femeilor care controleaza obsesiv telefoanele, buzunarele si casutele de email ale partenerilor  lor,asteptand sa gaseasca ceva. Imi place sa cred ca am ajuns in punctul in care imi pot da seama ca ceva nu este in regula din atitudinea omului de langa mine. Mi se pare mai simplu si mai putin extenuant. Prima variantă e o pierdere inutila de timp si de energie.

Imi place sa dansez si dansez oricand am chef. Imi place muzica buna, pe care nu pot sao traiesc decat daca o cant, chiar daca nu am cine stie ce voce. Imi place romantismul, dar nu dus la extrem. Imi plac saruturile pe frunte si imbratisarile lungi.

Nu imi plac oamenii aroganti,oamenii care se cred superiori, desi intelectual sau spiritual, nu sunt. Nu imi plac oamenii care isi rezolva problemele într-o maniera agresiva. Nu imi place să fiu tratată ca pe un obiect. Urasc sa mi se impuna lucruri.Nu pot spune ca m-am obisnuit cu rautatea care exista in oameni si nici nu cred ca o voi face.
Nu pot spune ca sunt o persoana calma care trece cu rabdare peste toate mizeriile, dar dupa ce ma aprind, imi trece.

Am invatat  ca iubirea te face sa te simti deopotriva, cel mai puternic si cel mai vulnerabil om de pe pamant.

Cum si de ce m-am indragostit de tine?!

Imi amintesc si acum felul în care m-am simtit atunci. A fost ca o scanteie care s-a aprins in inima mea, atinsa parca de o electricitate stranie. Am fost atrasa ca o molie de lumina. Iar conversatiile incepute dupa asta nu facut altceva decat sa ma atraga si mai mult. Erai interesat de mine, dintr-un motiv pe care nu-l intelesesem. Poate voiam sa aflu de ce, nu stiu, cert este ca sentimentele care se nasteau în mine cu privire la tine erau deja destul de intense. Ceea ce pot sa spun este ca te placeam,de asta eram sigura. Erai ca o adiere a vantului intr-o zi caniculara de vara,ceva nemaiintalnit,ceva ce voiam sa cunosc.Cu toate acestea, nu eram pregatita  sa admit faptul ca te iubeam, desi te consideram intr-un fel foarte straniu “al meu“. Pur si simplu nu puteam pronunta cuvintele. Dupa ce am recunoscut ca te iubesc, lucrurile s-au miscat cu viteza luminii. Prea repede. “Ne-am grabit“, mi-am spus, cand de fapt voiam sa spun “m-am grăbit“. M-am speriat. Incepusem sa fac lucruri de care nu ma stiam capabila, pe care nu le mai facusem. Sa admit ca iubesc un baiat pe care abia il cunoscusem… Si atat de repede. Insa eu n-am considerat nici o clipa ca m-am grabit. Am stiut tot timpul ca te vreau; ca esti tot ceea ce vreau.

Totul era in regula intre noi pana cand am inceput sa am probleme cu tata. Dupa acea data,au urmat perioade in care vorbeam din ce in ce mai putin. Nu vreau sa arunc vina pe tine: eu sunt principala vinovata. Stiam ca ma tem, iar dupa ce am sesizat ca incep sa te indepartez, nu am stiut cum sa te apropii la loc, ba chiar am inrautatit lucrurile . O urmare directa a acestei desfasurari a fost seara de 31 decembrie,seara in care am pus capat povestii noastre. O singura zi a fost suficient pentru a distruge tot ceea ce se intamplase pana atunci. Toate vorbele si planurile au fost “sterse” cu buretele, ca si cum nici nu ar fi fost. Totusi, sunt același om ,nu m-am schimbat. Nici tu nu cred ca te-ai schimbat. Si atunci? Stiu ca ai acel sentiment neplacut, nascut din vina mea, acea lipsa a dorintei de a vorbi cu mine, din teama ca te voi abandona iar, dar singurul mod in care vei putea scapa de asta este sa vorbim si sa vedem ce se intampla. De ce ma iubesti tu insa? Sau verbul trebuie rostit acum la trecut? Ai descoperit ca nu sunt asa cum ai crezut? Ai spus,totusi,ca sentimentele inca exista,ca mereu voi avea un loc special in inima ta. Lasa-le sa fie iar libere. Singura nu am putut sa imi pastrez echilibrul. Optimismul, gandurile bune au fost inecate sub un val de tristete. Nu am putut vreodată sa sper, atunci când m-am aflat pe fundul abisului. Nu pot nici acum. Am nevoie de tine sa-mi oferi macar o farama de speranta. Cum pot oare să explic un sentiment? Pur si simplu m-am indragostit de tine. Ai inceput să contezi tot mai mult odata cu trecerea timpului, pana am ajuns aici: cand gandul ca va trebui sa traiesc fara tine,este unul care ma nimiceste.